Cum interpretăm starea de sănătate?

De multe secole, coexistă interpretări numeroase ale posibilităţii ca omul să fie bolnav sau sănătos. Diferenţe majore decurg din interpretarea dată omului. Sănătatea este starea acelui conţinut inclus în ideea de om. Acelaşi conţinut se poate îmbolnăvi. Dar se pot îmbolnăvi doar părţi ale lui; când se îmbolnăveşte piciorul, omul poate fi considerat sănătos?

Întrebare de fond rămâne: ce include ideea de om?

Când biologia nu include sufletul în caracterizare omului, iar pentru studiul lui se constituie psihologia, când pentru a studia starea de boală a pshicului se constituie psihiatria, întrebarea este: de ce se separă analitic ceea ce nu poate funcţiona decât împreună? Ce capacitate de interpretare poate să aibă construcţiile explicative care separă ceea ce nu funcţionează decît împreună?

Aducând în atenţie aspectele menţionate, susţinem necesitatea unei alte interpretări, care să includă în ideea de om tot ceea ce este implicat în funcţionarea omului, tot ceea ce îi exprimă stările şi posibilităţile de manifestare în fiecare stare. Aşadar, numai dacă se abordează unitar ceea ce exprimă omul, toate manifestările sale, în toate stările sale, putem susţine “acesta e omul”!

Aspectele aduse în atenţie sunt suficiente pentru a susţine:

Interpretările produse de cercetarea ştiinţifică s-au modificat şi se modifică în continuare, dar ele rămân interpretări preparadigmatice cel puţin din următoarele considerente:

• Sunt reducţioniste, deoarece folosesc modalităţi de analiză care nu sunt specifice analizei fiinţei umane;

• Se referă la aspecte disparate din fiinţa umană, care decurg din receptarea empirică a omului, îndeosebi a corpului său;

• Se tratează diferit, ca şi cum nu ar constitui o singură organizare, corpul şi “psihicul”; această abordare face să coexiste mai multe ‘discipline ştiinţifice’.

Există însă interpretări care nu decurg din analize de tipul cercetării teoretice. Avem în vedere interpretări de tip religios, dar şi interpretări care decurg din alte modalităţi de abstractizare. Majoritatea fac referiri la om, ca la organizări care includ corpul, dar şi câmpuri, meridiane, centre de receptare şi emisie infoenergetice, centre de procesare a informaţiei; ele sunt cele care întreţin omul în viaţă, care atribuie omului capacitate de a trăi, de a fi în viaţă, de a procesa informaţii. Numai dacă trăieşti (dacă procesezi corect informaţia) poţi fi sănătos! Dacă starea de viaţă decurge din procesarea informaţei, iar procesarea informaţiei în modalităţi adecvate finalităţii – întreţinerea omului în stare funcţională – exprimă starea de sănătate, starea de boală este consecinţa şi expresia procesării nesatisfăcătoare. 

Orice interpretare a omului poate fi relevantă dacă explică posibilitatea ca omul să se afle între starea de sănătate şi starea de boală şi dacă face posibile concepţii de intervenţie viabile întru întreţinerea omului în stare de sănătate şi întru readucerea omului la starea de sănătate când se află în starea de boală.

Interpretarea procesual organică (p-o) a fiinţei umane, situându-se prin premise pe poziţii infoenergetice, a reuşit să producă această interpretare unificatoare. Pe de o parte, ea depăşeşte analizele unilaterale materialiste – care separă corpul de ”psihic” - şi, pe de altă parte, poate să integreze interpretări infoenergetice figurative conturate de-a lungul timpurilor cu contribuţia capacităţilor infoenergetice ale bioprocesorilor unor oameni.

În interpretarea p-o, fiinţa umană este o organizare biotică aptă să susţină organizări de tip interpretori, care funcţionează în modalităţi ce generează procese socializante, procese prin care hominidul devine capabil să devină om, adică să posede interpretori specializaţi, să asume roluri, să atribuie roluri şi, prin consecinţe, să genereze şi să întreţină sociointerpretori şi, prin ei, socioorganizări.

Cu alte cuvinte, copilul începe prin a fi o organizare biotică dar, prin maturizare şi socializare devine capabil să funcţioneze ca o organizare socială. Socializarea este cea care organizează omul, ca o organizare socială prin valorificarea unor potenţe biotice şi a potenţelor pe care chiar ea le generează şi întreţin, pe măsură ce se parcurg mai multe etape spre adolescenţă.

Acceptînd această sumară caracterizare, devine posibilă o critică de fond a concepţiilor despre sănătate produse de analiza teoretică. Medicina fiind construită în prelungirea biologiei, nu poate să producă interpretarea corectă şi cuprinzătoare a stării de sănătate deoarece nu reuşeşte să includă organic procesarea informaţiei în caracterizarea omului; omul, în ansamblul său, poate fi sănătos sau bolnav, nu doar corpul său! Când ajungem la această înţelegere, descoperim că la întreţinerea stării de sănătate trebuie luată în considerare atât contribuţia socializărilor, cât şi implicarea câmpurilor, meridianelor, centrelor infoenergetice şi procesorilor.

Datele disponibile, analizele realizate deja atestă că evaluarea corectă şi cuprinzătoare a fiinţei umane se poate obţine numai dacă se iau în considerare toate aspectele aduse în atenţie şi dacă identificăm corect conexiunile dintre ele.

Analizele pe care cadrul p-o de interpretare le face posibile au produs următoarea explicaţie: sănătatea, ca stare a omului, se bazează pe caracterul armonios al funcţionării dimensiunii biotice: starea armonioasă a dimensiunii biotice presupune armonii în funcţionarea nivelurilor de organizare, începând cu nivelul câmpurilor, apoi cu nivelul meridianelor, apoi cu nivelul centrelor energetice. Pe acest fundal, devin posibile procesele care întreţin viaţa prin nivelul neurovegetativ, nivelul hormonal, nivelul nervos central, nivelul metabolismului, nivelul analizatorilor şi cel al efectorilor, prin care devine posibilă localizarea în concret a omului. În prelungirea acestor construcţii, devin posibile interpretările analitice, prin care omul generează posibilităţile de constituire a lumilor virtuale, prin care se creează condiţiile pentru ca omenirea să constituie modele explicative pe care oamenii le folosesc pentru a simula posibilităţile de raportare la megaexistenţe, megaexistenţe neaccesibile omului pe cale empirică.

In concluzie, starea de sănătate este a omului, nu doar a corpului, dar ea poate fi numai când corpul susţine prin toate nivelurile sale funcţionarea armonioasă a omului, deci şi a interpretorilor, iar interpretorii susţin starea corpului.

Şi o a doua concluzie!

Sănătatea nu poate să decurgă numai din posibilităţi de manifestare limitate la unele din nivelurile menţionate, oricare ar fi acestea. Ca urmare, starea de sănătate se manifestă prin capacitatea omului de a fi funcţional, dar funcţionalitatea nu e statică şi nu poate fi aceeaşi la toţi oamenii. Deoarece funcţionalitatea poate să sporească în timp, pe măsură ce omul poate să-şi genereze noi potenţe, să le transforme în resurse şi să le armonizeze, starea de sănătate poate să capete noi dimensiuni, să fie tot mai consistentă. Cum poate şi să se diminueze dacă nu mai este susţinută de anumite conţinuturi.

Funcţionalitatea omului are mai multe dimensiuni:

- funcţionalitatea presupune capacitatea de autocontrol, ea este cea care face posibilă imunitatea reală, nu doar cea biotică, cum se presupune în medicina alopată.

-funcţionalitatea presupune, de asemenea, capacitatea omului de a se manifesta pozitiv, constructiv în existenţa socială, de a nu fi sursă de dezorganizare şi de disfuncţii în organizările sociale, dar şi de a nu fi vulnerabil la eventuale procese disfuncţionale sau dezorganizante din organizările sociale, începând cu cele în care oamenii sunt activi, asumă şi atribuie roluri.

Remarci

Starea de sănătate decurge din ceea ce se întâmplă în fiecare nivel, dar fiecare nivel poate fi funcţional numai dacă sunt funcţionale şi conexiunile dintre niveluri.

Comentarii

Interpretarea schiţată poate să fie o bază pentru interpretarea şi valorificarea numeroaselor concepţii despre boală şi despre posibilităţile omului de a interveni întru întreţinerea sănătăţii sau întru refacerea ei.