Omul nu poate să-şi valorifice potenţele, nu poate să evite disfuncţionalităţile şi situaţiile care-i periclitează fiinţarea cât timp nu dispune de interpretarea satisfăcătoare a existenţei sale, a dimensiunilor sale cosmice, biotice şi sociale.

Interpretările disponibile sunt preparadigmatice, dar, cum argumentăm în acest studiu, este posibilă interpretarea satisfăcătoare a socializării.

În existenţa lor socială, oamenii au evoluat în direcţii şi modalităţi particularizate de procese socializante diverse. Mii de ani astfel de procese nu s-au aflat sub controlul oamenilor. Când ei au început să conştientizeze complicaţii ale proceselor socializante, când au încercat să producă explicaţia satisfăcătoare, s-au aflat în capcana unor contexte epistemologice reducţioniste. Primele încercări nu au putut fi cele pertinente deoarece s-au realizat în interiorul unor modalităţi de cunoaştere care numai ulterior pot fi interogate critic.

Din analizele efectuate în volumul „Socializarea; interpretări preparadigmatice”  a rezultat că, de-a lungul istoriei omenirii, socializarea a avut un rol important în evoluţia formelor de organizare socială. Aceasta pentru că, pe de o parte, socializarea este cea care face omul capabil să facă parte dintr-o formă sau alta de organizare iar, pe de altă parte, formele de organizare socială se transfor-mă prin atitudinile şi activităţile omului.

Socializarea fiind implicată în formarea omului ca fiinţă socială, dar şi în evoluţia formelor de organizare ale societăţii, procesul de socializare a făcut şi face obiectul a numeroase studii, atât teoretice cât şi experimentale, îndeosebi în psihologie, sociologie şi antropologie.

De-a lungul timpului s-au dat diverse explicaţii modului în care omul se socializează, fiecare explicaţie încadrându-se în specificul ştiinţei din perspectiva căreia era concepută şi, în interiorul acesteia, încadrându-se în orizontul interpretativ pe care autorul îl crea sau la care el adera.

Încercând o ordonare, a modului de investigare a procesului de socializare, rezultă: 

a) din perspectiva ştiinţei care studiază procesul de socializare:

- socializarea abordată din perspectivă psihologică;

- socializarea abordată din perspectivă sociologică;

- socializarea abordată din perspectivă antropologică.

b) din perspectiva modului de explicare a procesului de socializare:

- teorii care abordează socializarea explicit;

- teorii care conţin informaţii ce pot fi utilizate în explicarea socializării;

c) din perspectiva gradului de cuprindere al procesului de socializare:

- teorii care abordează aspecte disparate din procesul socializării;

- teorii care îşi propun să explice socializarea de-a lungul vieţii omului;

- teorii care îşi propun să explice socializarea de-a lungul existenţei sociale.

În volumul „Socializarea oamenilor; interpretări preparadigmatice”, efectuând o trecere în revistă a principalelor teorii psihologice despre socializare, am constatat că, în cadrul psihologiei, procesul de socializare este tratat în diferite modalităţi, în funcţie de interpretările despre psihic pe care le construiesc teoriile psihologice. Ca urmare, psihologia se ocupă de socializare doar parţial şi indirect.

Din cele expuse în volumul „Socializarea oamenilor; interpretări preparadigmatice” a rezultat o mare varietate a modalităţilor de explicare a procesului de socializare; ele păstrează amprenta epocii şi spaţiului în care au fost concepute.

Din analiza contribuţiilor psihologiei la studierea socializării, a posibilităţii ca omul să devină fiinţă socială, se pot trage cel puţin următoarele concluzii:

• Explicaţiile psihologice furnizează date utile pentru interpretarea proceselor socializante dar ele se referă la aspecte disparate şi sunt concepute în orizonturi de cunoaştere diferite.

• Teoriile psihologice realizează explicaţii ale procesului de socializare care neglijează implicarea socialului în formarea omului.

• În cadrul teoriilor psihologice procesul de socializare primeşte interpretări diferite în funcţie de premisele care stau la baza fiecărei interpretări.

• În cadrul teoriilor psihologice sunt tratate aspecte disparate ale procesului de socializare, aspecte care decurg din specificul analizelor psihologice.

În aceiaşi lucrare, efectuând o trecere în revistă a teoriilor sociologice despre socializare s-a constatat: procesul de socializare este interpretat, în esenţă, ca proces de internalizare a influenţelor socialului. 

În acelaşi timp, dacă luăm în considerare faptul că aceste explicaţii au fost construite în anumite secvenţe temporale şi pe anumite spaţii culturale, s-a putut constata faptul că ele păstrează amprenta epocii şi spaţiului în care au fost concepute. Astfel, raportarea cercetătorilor la „social” s-a realizat generalizând date obţinute prin observarea unor „obiecte de studiu” localizate în ultimele secole, deci particularizate de evoluţii istorice recente.

Din analiza contribuţiilor sociologiei la studierea socializării, a posibilităţii ca omul să devină fiinţă socială, se pot trage cel puţin următoarele concluzii: 

• în sociologie, modalităţile explicative ale procesului de socializare au la bază interpretări despre social, neglijându-se omul;

• în interiorul sociologiei, interpretarea a ceea ce se numeşte proces de socializare porneşte de la premise şi ipoteze diferite;

• modalităţile explicative ale procesului de socializare sunt diferite şi ajung la concluzii diferite în interiorul sociologiei;

• s-a ajuns astfel în situaţia ca un proces care este în mod implicit înţeles la fel să aibă interpretări diferite şi, conform acestor interpretări, au rezultat metodologii diferite de studiu ale respectivului proces;

• fiecare modalitate explicativă împreună cu metodologia aferentă reuşeşte să explice dimensiuni diferite ale procesului de socializare.

Din cele expuse în volumul „Socializarea oamenilor; interpretări preparadigmatice” s-a putut constata şi rolul pe care antropologia culturală îl are în cadrul cercetărilor la care a fost supusă problematica socializării.

În primul rând, atât sociologia cât şi psihologia au preluat în cadrul teoriilor lor concepte şi raţionamente utilizate în antropologia culturală.

În al doilea rând, definindu-se ca ştiinţă care studiază omul în social şi concepând studiile în modalităţi care localizează omul şi în comunităţi şi în mediul biofizic, se obţin repere relevante pentru a înţelege devenirea fiinţei umane. Vizând atât structurarea socială a omului cât şi comportamentul său, antropologia culturală a dezvoltat studii mai cuprinză-toare decât psihologia sau sociologia.

În al treilea rând, perspectiva din care antropologia culturală priveşte timpul nu se reduce doar la prezent, cum fac de cele mai multe ori sociologii, ea studiază viaţa socială şi cultura în trecutul omenirii, în prezent şi încearcă să-şi imagineze cum va arăta viitorul.

În contextul antropologic, omul şi socialul nu mai fac obiectul unor explicaţii separate, dar se pot sesiza şi limite ale studiilor antropologice. Una dintre acestea decurge din faptul că, definindu-se ca o disciplină ştiinţifică care studiază comportamentul uman bazat pe norme (cultură), în contexte spaţio-temporale concrete, antropologia nu realizează studii cuprinză-toare ale problematicii socializării. Antropologii se pronunţă asupra particularităţilor comunităţilor investigate şi, eventual, încearcă să realizeze generalizări.

Concluzia investigaţiilor efectuate asupra problematicii socializării în volumul menţionat a fost: interpretările concepute în interiorul unor „discipline ştiinţifice” nu pot fi satisfăcătoare; sunt inevitabil unilaterale şi reducţioniste.