Revista Analiza Socialului

Cercetãrile Centrului de Studii Sociale Procesual-Organice au avut în vedere, în ultimii ani, modalitãţile ideologice de intervenţie în social, în special în contextul integrãrii europene, fãcându-se astfel o distincţie fundamentalã între “guvernarea ideologicã” şi “gestionarea socialului”, acesta din urmã beneficiind de rezultatele cercetãrilor teoretice, depãşind limitele doctrinare care, frecvent, au fost surse ale celor mai grave evoluţii insecurizante macrosociale şi microsociale.

Unul din volumele editate în cadrul Centrului de Studii Sociale Procesual-Organice - Ideologia regionalistã - doctrine; genuri de regionalizãri; genuri de consecinţe sociale posibile; Sorin Bordei, 2008 - dedicat problematicii regionalizãrii la nivel european, a avut rolul de a evidenţia faptul cã ultimele patru decenii au dus la apariţia, atât în plan teoretic cât şi al praxis-ului politic, a unei veritabile ideologii regionaliste care respectã toate criteriile definiţiilor ce pot fi regãsite în dicţionarele de referinţã din domeniul sociologiei sau ştiinţelor politice. A avut rolul de a prezenta sintetic „firul roşu”, istoric, al acestei ideologii şi tezele sale fundamentale, puţin cunoscute, în esenţã antinaţionale (cititorul poate considera atributul antinaţional în sensul stict tehnic, analitic, al cuvântului, degrevat de orice încãrcãturã emoţionalã) care permit încadrarea, fãrã rezerve, în categoria ideologiilor de stânga.

Dupã eşecul experimentului comunist şi sub influenţa Şcolii de la Frankfurt, stânga a abandonat treptat electoratul tradiţional, proletar, orientându-se spre minoritãţile sociale de toate genurile, regândind societatea ca pe un puzzle, un ansamblu eterogen format din minoritãţi protejate de principiile discriminãrii pozitive şi corectitudinii politice, în detrimentul solidaritãţilor sociale organice. În acelaşi volum am arãtat faptul cã, în spiritul acestui praxis politic, regionalismul, ca manifestare naturalã a unui grup social cu un specific aparte, a fost transformat treptat într-o veritabilã panidee cu puternicã tentã etnicã, o ideologie a minoritãţilor naţionale care reconstruieşte realitatea socialã în noi tipare, dilueazã identitãţile naţionale în favoarea identitãţilor (euro)regionale multiple, fluctuante, şi tinde sã modeleze viitorul european sub forma Europei Regiunilor.

Sfârşitul ideologiilor clamat de Francis Fukuyama întârzie, aşadar, şi în Europa, unde asistãm la competiţia a douã idei majore - ideea naţionalã şi cea regionalistã - fiecare fiind purtãtoarea unei anumite viziuni asupra viitorului continentului european. Reconfigurarea ordinii mondiale şi a polilor de putere în contextul globalizãrii are şi o accentuatã componentã ideologicã deoarece marile schimbãri sociale sau politice au gravitat întotdeauna în jurul unei idei-forţã sau panidei. Ideea, capacitatea de a impune idei sau de a controla piaţa ideilor, a fost întotdeauna una din componentele esenţiale ale puterii, putând determina schimbãri sociale mai rapide şi mai profunde decât alte componente ale puterii – militarã, tehnologicã sau economicã. De asemenea, promovarea ideilor beneficiazã în prezent şi de un suport tehnologic fãrã precedent, mediatizarea implicând costuri reduse şi ieşind adesea de sub controlul statelor.

Vom arăta în continuare că sunt întrunite toate condiţiile pentru a se putea vorbi de existenţa unei ideologii regionaliste care, plecând de la existenţa unui specific local cultural, politic sau etnic pe care îl amplifică şi îl exacerbează în mod artificial, vede în regiuni soluţia optimă de gestionare a spaţiului european, în paralel cu destructurarea statelor naţionale.

După al doilea război mondial, guvernele şi instituţiile europene au căutat noi soluţii pentru rezolvarea problemelor ridicate de minorităţile naţionale. Treptat, s-au cristalizat două concepţii majore în domeniul protejării acestora.

Prima orientare are la bază filosofia politică iluministă care acuză inegalităţile sociale şi politice şi protejează individul împotriva acestora, el devenind astfel subiect de drept. Egalitatea oamenilor este premisa de bază dar şi scopul final al acestei concepţii.

A doua abordare pleacă de la teoria germană a “grupurilor etnice”, (Volksgruppen), cu rădăcini în concepţia lui Herder despre naţiune, concepută de Théodor Veiter în perioada regimului nazist şi dezvoltată după al doilea război mondial, care promovează drepturile colective ale grupurilor etnice. Particularităţile de sânge şi rasă prevalează asupra apartenenţei individului la o organizare socială. Apartenenţa etnică este criteriul suprem care justifică tratamentul privilegiat, drepturile colective şi reconfigurarea Europei pe baza unor regiuni a căror principală caracteristică este omogenitatea etnoculturală. Independenţa acestor etnoregiuni se va obţine treptat, separându-se de statele naţionale, începând cu limba, educaţia, cultura şi ajungând, în final, la suveranitate în domeniile legislativ, financiar şi judiciar. Statele naţionale urmează a fi destructurate iar frontierele retrasate după criterii strict etnice, ajungându-se astfel la o Europă a Regiunilor, o federaţie europeană pe criterii etnice.1

Identificarea etniei cu teritoriul, pânã la absolutizare ideologicã, a fost în mod constant o caracteristică definitorie a gândirii geopolitice germane, de la care Théodor Veiter nu face excepţie.

O viziune similarã asupra viitorului european o regãsim, peste câteva decenii, ca rezultat al reflecţiilor politice ale grupului „Nouvelle Droite” coagulat în jurul filosofului francez Alain de Benoist, în perioada anilor `70. În tentativa de a recupera valorile dreptei tradiţionale şi de a le adapta (post)modernitãţii, Alain de Benoist şi discipolii sãi gândeau o Europã federalã a Regiunilor, construitã exclusiv pe baza criteriului etnic, cultural, ca alternativã la Europa comunitarã de esenţã liberalã. Cetãţenia regionalã este complet desprinsã de criteriul civic, ca premisã a revenirii la identitãţile regionale, organice, premergãtoare formãrii naţiunilor şi statelor naţionale, considerate desuete.2 Disocierea criteriului etnic de cel civic, în sensul preeminenţei primului, o vom regãsi frecvent ca fundament politico-filosofic al Europei Regiunilor.

Anii 1960-1970 au adus amplificarea artificială a regionalismului, la exacerbarea, degenerarea şi transformarea acestuia într-o veritabilă ideologie a cărui scop final declarat este reorganizarea politică a Europei pe alte baze decât cele naţionale, viitorul aparţinând regiunilor şi nu statelor. Denis de Rougemont, Guy Héraud, Jean Fouéré se numără printre numele de referinţã care au transformat regionalismul într-una din cele mai disputate idei politice ale ultimelor decenii.

Ideea unei Europe a Regiunilor, ca soluţie pentru organizarea şi guvernarea spaţiului european unificat, a fost reluată de către Denis de Rougemont şi Guy Héraud în 1962-1963 în “Naissance de l’Europe des régions”, publicaţie susţinută de Centrul European al Culturii din Geneva şi de Institutul de Studii Europene. În 1963, Guy Héraud, partizan al federalismului european ca şi de Rougemont, publică “Europa etniilor”, lucrare care identifică regiunile cu etniile, cu limbile şi culturile minorităţilor naţionale care, depăşind centralismul statului naţional, converg spre o federaţie europeană.

Vom prezenta în continuare premisele şi ideile-forţă ale ideologiei regionaliste, desprinse din corpusul ideologic elaborat de Denis de Rougemont 3 :

Ideologia regionalistă priveşte statul naţional, modern, ca pe un imperiu eşuat, considerându-l un fel de pat al lui Procust în privinţa regiunilor şi etniilor pe care le înglobează. Statul naţional este prea mare pentru a permite o dezvoltare armonioasă a regiunilor şi o participare politică activă şi eficientă a cetăţenilor. În acelaşi timp el se dovedeşte a fi prea mic sau incapabil să facă faţă problemelor majore ale lumii contemporane, multe dintre acestea fiind generate chiar de gestionarea socialului în cadre naţionale. Pentru că sunt prea mici, statele naţionale trebuie să se federalizeze la scara continentului iar pentru că sunt prea mari trebuie să se federalizeze din interior. Vor exista, probabil încă pentru mult timp, 3 niveluri ale acţiunii politice: regiunea, statul naţional şi Europa. La capătul unei lungi perioade de tranziţie (regionalizare), în care statele vor avea obligaţia de a simplifica şi armoniza legislaţia pentru regiuni, statul naţional va dispare, căzând în desuetudine. Scopul nu va putea fi atins dacă în paralel cu cooperarea dintre state nu se va institui o cooperare sistematică şi permanentă între regiuni, înfrăţirea dintre oraşe (la modă şi de mare actualitate), fiind un punct de plecare simbolic.4 Regiunile vor stabili treptat între ele o multitudine de relaţii în toate domeniile şi în afara controlului statului, puterea economică şi de decizie fiind transferată cu timpul către regiuni.

Existenţa statelor naţionale este incompatibilă cu idealul politic al Europei Unite, afirmă de Rougemont, menţionând în sprijinul afirmaţiei sale chiar şi teza lui Bakunin, lansată în 1867 la Geneva, cu ocazia primului congres al Internaţionalei Comuniste, teză conform căreia Statele Unite ale Europei nu se vor putea constitui decât pe alte baze decât cele naţionale sau, dacă nu, se va renunţa la acest proiect politic.5 Surprindem astfel originile ideologice de (extremă) stânga ale proiectului de unificare europeană pe alte baze decât cele naţionale. De asemenea, în discursul lui de Rougemont, sintagma “revoluţie regională” este frecventă, confirmând filiaţia ideologică amintită. Regionalizarea continentului european este promovată cel mai ofensiv de partidele minorităţilor naţionale, de partidele radicale de dreapta dar şi de partidele radicale de stânga, fiecare văzând în acest proiect politic realizarea unor interese particulare.

Filiera ideologică a acestui proiect transpare şi din simpla concepţie a lui de Rougemont în privinţa naţiunii, aceasta fiind un fapt tranzitoriu şi în mare măsură artificial, care şi-a atins limitele şi a căzut în desuetudine, trebuind să facă loc noii organizări regionale şi federale. Sociologia naţiunii cunoaşte două curente general acceptate – primordialismul şi modernismul – în cadrul acestuia din urmă putând fi încadrat şi de Rougemont. Modernismul, în bună măsură contaminat de ideologiile de stânga, s-a făcut cunoscut mai ales prin teza invenţionistă a lui Eric Hobsbawm, prin teza “comunităţilor imaginate” a lui Benedict Anderson şi prin tezele lui Ernest Gellner privind naţiunea, toate amendate sau infirmate de dinamica factorului naţional. (Dan Dungaciu, 2004)

O altă schimbare politico-socială radicală cerută imperativ de ideologia regionalistă constă în repunerea în drepturi a unui principiu din vremea Imperiului Romano-Germanic - pluralitatea supunerii - aceasta însemnând că cetăţenii unei regiuni vor putea depinde simultan de mai multe centre de putere sau adunări legislative, esenţială fiind nu existenţa unei structuri, unei unităţi teritoriale, fixă, stabilă, ci participarea cetăţenilor la cât mai multe fluxuri sociale, la cât mai multe dinamisme. Astfel, o regiune multinaţională poate să depindă politic de un anumit oraş sau centru de putere dar economic sau cultural de un altul.6

Structurile regionale preconizate de de Rougemont nu sunt legate de teritoriu, sunt variabile, vrând să depăşească imobilitatea şi cadrele fixe ale statelor naţionale. Regiunea se defineşte aşadar prin dinamisme combinate şi prin interdependenţe care depind foarte puţin de teritoriu sau chiar deloc Astfel, pentru prima dată în istorie, “cetatea” sau unitatea politică se dezlipeşte de teritoriu, definindu-se în termeni de influenţe şi interdependenţe multiple, şi nu prin independenţă - caracteristică definitorie dar nu absolută pentru statul naţional.7 Pretenţia acestuia din urmă de a gestiona totul - politic, cultură, religie, economie - în aceleaşi limite spaţiale (teritoriul naţional) este combătută vehement de ideologia regionalistă, fiind considerată o carenţă de fond şi o permanentă sursă de conflict deoarece nu întotdeauna frontierele naţionale coincid cu limba, economia, caracteristicile etnice şi demografice. Soluţia regionalistă ataşează individul unor regiuni diferite ca natură, funcţii, şi dimensiuni, dezrădăcinându-l, creându-i o nouă identitate sau, mai exact, o serie de noi identităţi la care poare renunţa şi pe care le poate schimba oricând. Identitatea naţională este astfel ştearsă în favoarea multiplelor apartenenţe şi identităţi parţiale, regionale, fluctuante.

Fondatorii ideologiei regionaliste au sesizat de la bun început faptul că reaşezarea Europei pe baze regionale nu este posibilă şi nici durabilă atâta vreme cât vor mai exista conştiinţa şi identitatea naţională, câtă vreme istoria şi frontierele naţionale vor mai fi o “causa movens” pentru acţiunile politice ale guvernelor naţionale. Nu întâmplător ideologia regionalistă propune alternative sau neagă elemente definitorii, fundamentale ale statului naţional cum sunt teritoriul şi frontierele. Unul din obiectivele programatice ale ideologiei regionaliste este “permeabilizarea”, “spiritualizarea” sau disfuncţionalizarea progresivă a graniţelor care delimitează sistemele politice naţionale.

Însă cea mai importantă şi cea mai radicală mutaţie trebuie să intervină la nivelul categoriilor gândirii care au educat şi modelat mentalul colectiv în spirit naţional de-a lungul atâtor decenii. Ideologii regionalizării promovează ofensiv şi sistematic tema înlocuirii educaţiei naţionale cu cea regională, rescrierea geografiei fără frontiere naturale sau naţionale, rescrierea istoriei fără războaie şi fără eroi. Eliminarea graniţelor politice trebuie dublată de desfiinţarea frontierelor mentale, de formarea unei “conştiinţe transfrontaliere”, a unei identităţi şi culturi regionale care să depăşească sentimentul apartenenţei naţionale.8

Aceleaşi mutaţii majore trebuie să se producă şi la nivelul vocabularului, ca expresie a gândirii. Dacă în paradigma naţională teritoriul reprezintă un concept fundamental, în cea regională este înlocuit de poli şi de polarizare; nu mai există frontiere ci arii de influenţă; independenţa cedează locul interdependenţei şi complementarităţii; diversitatea devine o valoare superioară unităţii; naţionalul decade în faţa supranaţionalului şi subnaţionalului. Toţi termenii care definesc sau descriu aspecte ale organizărilor sociale naţionale sunt astfel înlocuiţi cu cei caracteristici viziunii şi organizării regionale.9

Nu putem să nu subliniem faptul că un asemenea proiect, de anvergură continentală, vizând modificarea programată a structurilor sociale şi identitare ale unor naţiuni, pentru a le compatibiliza cu un ideal politic a cărui viabilitate este cel puţin discutabilă, a mai fost conceput şi pus în aplicare doar de puterea comunistă de la Moscova. Naţiunile din fosta U.R.S.S. dar şi cele din lagărul comunist est-european au cunoscut această desfigurare identitară exact prin metodele amintite de de Rougemont. Singura diferenţă este aceea că ideologia comunistă a recurs şi la violenţă fizică şi chiar la genocid pentru a forţa socialul să se adapteze tiparelor sale absurde. Ideologiei regionaliste îi rămâne doar propaganda, politica paşilor mărunţi, influenţa socialã şi violenţa simbolică : ştergerea memoriei sociale, schimbarea sau alterarea simbolurilor şi valorilor naţionale, construirea culturilor şi identitãţilor regionale.

Deşi lucrãrile sale sunt eminamente ideologice, de Rougemont încearcă să schiţeze un model, în sensul ştiinţific al cuvântului, al viitoarei Europe a Regiunilor, căutând să identifice structurile sociale, economice şi politice necesare acestui proiect politic. Demersul său de a construi un nou model pentru viitoarea societate europeană este justificat doar de simpla afirmaţie că vechile modele, în special cel naţional, au devenit caduce, ineficiente şi generatoare de tensiuni sociale. De asemenea, construirea unui model de organizare socială specific european este determinată şi de refuzul de a prelua mimetic modele străine, nepotrivite societăţii europene, cum ar fi cel american, rus sau chinez. Noul model social trebuie să fie o soluţie eficientă pentru criza în care a intrat Europa datorită tendinţei tipic occidentale de creştere nelimitată într-un spaţiu limitat ale cărui rezerve au început să se epuizeze – problemă abordată şi de Clubul de la Roma. Succesul ştiinţei şi cercetării occidentale a determinat creşterea demografică explozivă (la nivelul anilor 1960-1970) şi creşterea industrială fără precedent, poluare, degradarea mediului înconjurător şi a patrimoniului genetic; urbanizarea excesivă şi sălbatică distruge comunităţile şi legăturile sociale, provocând anomie şi chiar anarhie.10

Procesul de regionalizare, afirmă de Rougemont, nu va avea succesul scontat dacă nu va exista o autoritate federală europeană care să impună regiunea în pofida opoziţiei statelor. Dar, pe de altă parte, nici această autoritate federală nu se va forma atâta vreme cât statele naţionale vor fi ce sunt în prezent şi cât timp regiunile nu le vor diviza din interior pentru a pregăti geografia viitoarei Europe.

Concluzia care se desprinde din textele lui de Rougemont este aceea că integrarea europeană trebuie realizată în paralel cu regionalizarea şi bazându-se pe aceasta, ajungându-se în final la un nou etalon geopolitic european: regiunea.

Începând cu anii 1970-1980, ideologia regionalistã îmbracă forme mai puţin stridente, mai raţionale, chiar “scientizate”, şi, în urma reacţiilor dure înregistrate în toată Europa, renunţă la contestarea vehementă a naţiunilor şi a statelor naţionale dar fără să-şi abandoneze scopul final. Îşi va găsi noi forme de manifestare, materializându-se fie în principiul subsidiarităţii ori al devoluţiei pentru participarea mai activă şi mai eficientă la viaţa publică, fie în aplicarea unor programe de dezvoltare regională în scopul reducerii decalajelor din interiorul statelor – probleme cât se poate de reale şi de importante de altfel.

Mai puţin cunoscute şi, mai ales, neaşteptate sunt însă efectele psihosociale de natură identitară generate de politicile de regionalizare, în ultimele două decenii constatându-se apariţia unor mutaţii la nivelul conştiinţei colective a naţiunilor care parcurg acest proces. Cert este faptul că leit-motivul ideologiei regionaliste (prevalenţa sentimentului regional asupra conştiinţei naţionale şi, în consecinţă, dispariţia statelor naţionale), care a fost multă vreme o simplă ipoteză lansată de doctrinarii regionalişti în anii ’60, a devenit parţial realitate prin aplicarea inteligentă a unor politici prioritar economice. Referindu-ne la spaţiul românesc, problema regionalizării şi a efectelor sale economice dar mai ales psihosociale, identitare, rămâne în continuare deschisă şi de o maximă importanţă pentru viitorul naţiunii şi statului român.

Un alt doctrinar din aceeaşi familie ideologică este Jean Fouéré, cunoscut prin lucrarea “L’Europe aux cent drapeaux” – un proiect regionalist asemănător cu cel al lui Denis de Rougemont. Viitoarea Europă a Regiunilor va fi federală, statul naţional căzând în desuetudine şi cedând în faţa identităţilor regionale. Ipoteza fundamentală de la care pleacă întreaga construcţie ideologică a lui Fouéré este prevalenţa sentimentului regional asupra celui naţional, acesta din urmă decăzând odată cu expresia sa statală. Birocraţia şi omogenizarea forţată caracteristice statelor naţionale vor fi înlăturate de noua organizare regională care va permite o participare mai activă a cetăţeanului şi responsabilizarea lui faţă de problemele cetăţii. Dimensiunea regiunii este variabilă – de la 1-2 la 6-7 milioane locuitori - dar caracteristica esenţială este puritatea etnică, monoetnicitatea, conjugată şi cu factorul lingvistic, economic sau demografic. În ceea ce priveşte demersul geopolitic de decupare a acestor regiuni, Fouéré avansează trei soluţii distincte care încearcă să acopere toate situaţiile posibile11 :

Europa Regiunilor a lui Fouéré este un spaţiu al suveranităţilor monoetnice subnaţionale, federate într-o organizare politică a cărei viabilitate a fost frecvent contestată din cauza numeroaselor tensiuni şi conflicte pe care le-ar provoca un astfel de demers geopolitic, de multiplicare a frontierelor interne în spaţiul european.

Pe aceeaşi filiaţie ideologică se înscrie şi Guy Héraud, ale cărui lucrări reprezentative – “Pour une Europe des ethnies” (1986) şi “Le fédéralisme : modèle et stratégie” (1987) – converg în aceeaşi direcţie : o Europă federală a regiunilor, predominant pe criterii etnice. Héraud s-a remarcat şi ca unul din principalii teoreticieni ai federalismului, văzut ca soluţie singulară pentru viitorul Europei.

În viziunea sa, suveranitatea şi naţionalismul au generat o veritabilă anarhie la nivel internaţional, fapt relevat cel mai bine de caracterul facultativ al dreptului şi jurisdicţiei internaţionale. Gestionarea raţională a planetei şi autonomia fiecărei naţiuni pot fi realizate doar prin federalism. Elementul de noutate introdus de Héraud este scientizarea acestei organizări sociale, ea fiind concepută pe baza unui model, urmărindu-se deci scopuri şi finalităţi precise, care pot fi atinse doar pe baza unor strategii coerente, prin definirea şi identificarea metodelor şi mijloacelor optime. Reorganizarea raţională societăţii este scopul primordial al federalismului, acesta putând fi aplicat în toate domeniile socialului : economie, politică, teritoriu, cultură. Descentralizarea şi autonomia sunt elemente definitorii care permit tuturor grupurilor sociale emanciparea de sub tutela naţională care reprimă sau blochează celelalte identităţi şi forme de manifestare : regionale, continentale, mondiale. Doar o societate federală construită pe principiul unităţii în diversitate este în concordanţă cu complexitatea lumii de azi. Statul naţional cunoaşte astfel transformări fundamentale şi îşi pierde suveranitatea. Individul nu mai este legat doar de naţiunea sa; identitatea sa este multiplă, depăşind cadrul naţional şi integrându-se în organizări de tipuri şi nivele diferite. El este astfel cetăţean al regiunii, al statului, al continentului şi al lumii întregi.12

Începând cu anii 1970-1980 ideologia regionalistă a început să se materializeze treptat în proiectul Europei Regiunilor, urmând cu fidelitate direcţiile trasate de Rougemont : regiunile au fost impuse într-o formă sau alta atât în statele membre ale Uniunii Europene, cât şi în cele candidate la aderare, regionalizarea fiind parte a acquis-ului comunitar; obligaţia statelor de a recunoaşte şi reglementa juridic existenţa şi funcţionarea regiunilor; regiunile au devenit parteneri politici şi de dialog recunoscuţi de instanţele europene, având propriile organisme reprezentative; sub forma federalizării, descentralizării sau subsidiarităţii, statele au delegat regiunilor o bună parte a atributelor şi competenţelor lor, a puterii economice şi politice; propaganda şi mediatizarea sistematică au indus deja, la nivelul mentalului colectiv, regiunea ca actor politic, cu toate atributele conexe, în paralel cu devalorizarea şi negarea realităţilor naţionale; zecile de euroregiuni constituite în toată Europa vor permeabiliza până la desfiinţare frontierele naţionale, conform viziunii lui de Rougemont; cooperarea între state este înlocuită treptat de cooperarea sau “înfrăţirea” între regiuni sau oraşe.

Cazul regionalizării franceze analizat în volumul menţionat (Sorin Bordei, 2008) arată fără echivoc faptul că structurile identitare naţionale au început să se modifice programat în favoarea identităţilor regionale, cã identitatea este un proces şi nu o stare fixã, imuabilã şi cã poate fi influenţatã, cel puţin la nivel superficial, prin politici sistematice, pe termen lung, subsumate unei ideologii, în particular ideologiei regionaliste. Clasa politicã francezã a tratat procesul regionalizãrii ca pe o veritabilã problemã de securitate naţionalã de care depindea, în mod vital, viitorul statului şi al naţiunii franceze. În consecinţã, statul francez a investit multe resurse, în special resursã umanã înalt calificatã (sociologi, economişti, demografi, geografi, jurişti) în scopul gestionãrii acestui proces şi prevenirii derapajelor ideologice, precum şi al transformãrii regionalizãrii într-un catalizator al dezvoltãrii naţiunii franceze.

Ideologiile au produs de-a lungul timpului diverse proiecte, mai mult sau mai puţin utopice, de remodelare a societăţilor şi de organizare a vieţii sociale până în cele mai mici detalii. Posibilitatea realizării lor, dezirabilitatea, precum şi analiza potenţialelor efecte perverse au fost adesea ignorate din motive ideologice. Consecinţele au fost grave - dezorganizãri sociale şi economice, desfigurări identitare, războaie, drame colective – mai ales în secolul trecut care a cunoscut multe astfel de experimente. Pozitivismul sociologic, dus la extrem şi eliberat de orice valoare, a favorizat acceptarea unor proiecte utopice şi aplicarea lor sub masca scientizată a “ingineriei sociale”. Intervenţia raţională în social, necesară şi dezirabilă pentru orice societate, a fost ideologizatã şi împinsă până la absurd, degenerând în iraţional şi antiuman în Uniunea Sovietică.

Una din cele mai pertinente critici ale proiectelor de construcţie artificială a societăţilor a fost formulată de Karl Popper (1995), vizând în principal politicile de planificare totală din fostele ţări comuniste. Intervenţia în social fără limită şi planificarea totală s-au dovedit a fi dezastruoase, grăbind sfârşitul utopiei comuniste. Aceasta nu exclude însă ceea ce Popper numeşte “raţionalism critic”, o formă moderată şi limitată de intervenţie deliberatã în social, la care elitele conducătoare trebuie să recurgă pentru eliminarea unor disfuncţii, rezolvarea unor probleme sociale, ameliorarea treptată a cadrului instituţional sau chiar alegerea viitorului cel mai dezirabil. Popper accentuează şi faptul că intervenţia moderată şi treptată în social, pentru a fi eficientă şi umană, trebuie degrevată de ingerinţele ideologice ale unui proiect de planificare totală a evoluţiei societăţii.

Regionalizarea s-a afirmat deja ca o astfel de formă de raţionalism critic, de intervenţie moderată şi raţională în social, în măsura în care se rezumă la obiective ca eliminarea decalajelor de dezvoltare sau cooperarea în diverse domenii. Dincolo de necesitatea socială, de rezolvarea unor probleme obiective, reale, pretenţia de remodelare integrală a conştiinţelor colective şi de ştergere a memoriei sociale, precum şi destructurarea programată a economiilor şi sistemelor politice naţionale, relevă un proiect ideologic de anvergură, în esenţă antinaţional, care, pe termen lung, vizează construirea unei Europe radical diferită de cea de azi : Europa Regiunilor.

Promovat, punctual şi de segmente ale dreptei politice în scopuri particulare, pasagere, din perspectivã sociologicã, în particular a sociologiei naţiunii şi sociologiei politice, proiectul Europei Regiunilor se apropie cel mai mult de spectrul ideologiilor de stânga prin doza considerabilã de pozitivism sociologic şi de ”inginerie socialã” : un proiect politic de anvergurã continentalã, strategic, gândit şi aplicat pe termen lung, de sus în jos şi peste generaţii, justificat de o ideologie care a generat un aparat logistic ce acoperã toate domeniile socialului.

Din perspectivã istoricã, astfel de proiecte de remodelare totalã şi ideologicã a lumii, de la categoriile gândirii la administraţie şi economie, au fost aproape în exclusivitate apanajul stângii. Revoluţionarã sau moderatã, diferenţa fiind doar calea şi nu scopul, indiferent dacã îmbracã haina violenţei politice sau a influenţei sociale, o caracteristicã definitorie a ideologiei şi acţiunii politice de stânga rãmâne intervenţia în social şi „ingineria socialã” planificatã pe termen lung care, în ultimele decenii, a evoluat de la viziunea pozitivistã asupra lumii la „modele” mai mult sau mai puţin scientizate. Exact atributele pe care Alain de Benoist le constatã a fi absente, în mod cronic, din gândirea şi acţiunea politicã a dreptei.13

Deşi prin obiectivele pe care şi le propune un astfel de proiect ideologic stă de la început sub semnul utopiei sociale, Europa Regiunilor este construită prin programe sistematice în toate domeniile - politic, economic, social, cultural şi identitar – prin tot ceea ce poate sã însemne astãzi influenţã socialã, în conformitate cu tezele ideologice expuse anterior.

Echilibrul geopolitic, coeziunea şi securitatea continentului depind de noul actor politic – regiunea - care, fie va fi impusă şi legitimată ca un nou spaţiu social care fragmentează naţiunile şi statele, cu riscul unor grave disfuncţii şi dezorganizări la scara întregii Europe, fie îşi propune să fie doar un catalizator al dezvoltării naţiunilor şi al continentului în ansamblu.

În contextul mai larg al regionalizãrii europene, cercetãrile prezente şi viitoare ale Centrului nostru îşi propune identificarea stadiului la care a ajuns procesul de regionalizare în România, analiza nivelului sãu de scientizare şi a percepţiei publice asupra acestuia, mãsura în care acest proces este influenţat de factorul ideologic, impactul geopolitic asupra teritoriului naţional, potenţialele efecte perverse.

1 Vezi pe larg în GÉOPOLITIQUE, nr.89/2005 - SAMUEL SALZBORN, Europe des régions et idéologie ethnique : la notion de “groupe ethnique”. O abordare asemănătoare în HÉRODOTE, nr.105/2002 – YVONNE BOLLMANN, Les langues régionales et minoritaires en Europe. “Volksgruppen” : le grand retour.

2 Pe larg în ALAIN DE BENOIST, O perspectivã de dreapta, Editura Anastasia, Bucuresti, 1998.

3DENIS DE ROUGEMONT, Oeuvres complètes III, Ecrits sur l’Europe – volume second 1962-1986, Éditions de la Différence, p. 163-164.

10 Ibid, p.455-464 (Recherche pour un modèle de société européenne) şi p. 465-476 (Stratégie de l’Europe des Régions)

11 ILIE BĂDESCU, DAN DUNGACIU, Sociologia şi geopolitica frontierei, vol.II, p. 5-6.

12 Pe larg în GUY HERUAD, Federalismul, Altera, nr.6/1997.

13 ALAIN DE BENOIST, op.cit, p.13.