La întrebarea „cum e posibilă cunoaşterea?” în ultimele secole s-au dat numeroase răspunsuri. Dar de fiecare dată domeniul de referinţă al autorului este o parte din „cunoaştere”, cea la care fiecare analist a avut acces. Fiecare autor face şi generalizări, inerent pripite, considerând că modalităţile de cunoaştere analizate sunt eterne şi suficiente. Poziţia adoptată de Imm. Kant este relevantă. Pentru el ‚raţiunea pură’ este mereu aceeaşi: gândirea cauzală.  

Diversitatea şi chiar incompatibilitatea răspunsurilor formulate de-a lungul timpurilor atestă situarea cercetătorilor pe poziţii ontologice, epistemologice şi metodologice diferite, adică starea preparadigmatică a cercetărilor.

Dar cum e posibilă o astfel de situaţie? Deoarece oamenii sunt cei care trec prin diferite etape în căutarea interpretării satisfăcătoare, spre om trebuie să orientăm interogaţiile.

Problematica poate fi investigată dintr-o perspectivă adecvată numai dacă deţinem răspunsul corect la întrebarea „cum este posibil omul ca fiinţă socială?” Este întrebarea care dă interogaţiei maxima cuprindere şi, nu mai puţin important, orientează studiile atât spre interogarea interacţiunilor dintre om şi organizarea socială, cât şi spre explicarea evoluţiilor ce se produc în capacităţile de analiză. Este plauzibil ca procesele cognitive să fie implicate în aceste interacţiuni. Epistemologia genetică (J.Piaget) a contribuit mult la conturarea acestei piste de cercetare.

Interogarea “cunoaşterii” începe prin analiza unor manifestări de tip cunoaştere accesibile, se extinde inevitabil ca urmare a multiplicării treptate şi a activităţilor ce au finalităţi cognitive şi a interogărilor la care astfel de activităţi şi rezultatele lor sunt supuse. Conştientizarea diferenţelor şi analizele comparative nu pot să nu orienteze interogaţiile spre sursele diferenţelor, spre premise. Evoluţiile menţionate sunt posibile deoarece oamenii sunt capabili să realizeze interacţiuni; interacţiunile sunt cele care posibilă existenţa socială a oamenilor. Oamenii capabili să genereze şi să întreţină organizări sociale, să se acomodeze la mediul social în care funcţionează, dar şi să se raporteze critic la produse ale semenilor sunt cei care generează şi interogarea teoretică şi analiza ei intru depăşirea nedumeririlor şi căutarea căilor spre performanţe tot mai mari.

Interacţiunile dintre om şi mediul pe care îl întreţine, inclusiv interacţiunile menţionate, sunt cele care – cum ilustrează istoria – sunt capabile să întreţină procese organizante în variante numeroase, ca şi reorganizări succesive nealeatoare, încât oamenii şi omenirea au o istorie. Dar genurile de procese care întreţin existenţa socială a oamenilor pot fi interpretate corect numai dacă se conştientizează că generează, întreţin şi dezvoltă o organizare înglobantă, ceea ce am numit procesualitate. Inclusiv procesul pe care îl numim „cunoaştere”. Prin „cunoaştere”, oamenii îşi generează mereu alte capacităţi de interpretare, analiză şi acţiune, iar prin ele îşi modifică mediile în care fiinţează. Dacă în valoarea interpretărilor constă puterea oamenilor de a fi tot mai performanţi, ajungerea la interpretarea corectă a capacităţii de cunoaştere este o necesitate; interpretările eronate afectează nu numai posibilităţile de cunoaştere, dar şi interpretările date cunoaşterii!

În interpretarea expusă există răspunsul la întrebarea: de ce cercetarea epistemologică nu produce de la început interpretarea satisfăcătoare?

De-a lungul timpurilor s-au produs numeroase explicaţii ale „cunoaşterii”, dar ele se referă numai la manifestări disparate ale cunoaşterii şi în modalităţi care pe parcurs se dovedesc a fi nesatisfăcătoare. Situaţia „ştiinţelor” care folosesc explicaţii ale cunoaşterii este edificatoare.

Numeroasele „ştiinţe sociale”, raportându-se la aspecte disparate în modalităţi care nu decurg din receptarea „întregului”, nu au reuşit să producă acea construcţie care să explice unitar existenţa socială a oamenilor ca o organizare în devenire, ca o procesualitate.

Deoarece, cum atestă etapele deja parcurse de omenire, evoluţiile reale sunt neechivalente, deoarece ele întreţin procese contradictorii, constructive dar şi insecurizante, deoarece oamenii continuă să asume şi să atribuie roluri în modalităţi care favorizează discordia, tratarea semenilor ca obiecte şi confruntări sociale organizate, inclusiv în forme armate, este imperios necesară acea interogare capabilă să explice cuprinzător şi în modalităţi falsificabile existenţa socială a oamenilor, inclusiv viitorii ei posibili. Se cere explicată posibilitatea ca oamenii să genereze organizări sociale pe care nu numai că nu le înţeleg, dar le interpretează în numeroase variante iar fiecare consideră propria interpretare ca fiind cea corectă (‚adevărată’). Deşi a devenit deja evident că încercările de a interpreta ceva în funcţie de date insuficiente şi, uneori, de date care nu sunt relevante, nu pot să producă explicaţii corecte, omenirea funcţionează încă folosind astfel de interpretări.

Pe măsură ce această situaţie complică existenţa oamenilor şi o insecurizează, devin legitime întrebările:

• Poate omenirea să-şi interpreteze corect evoluţia?

• Depinde această performanţă de interpretarea satisfăcătoare a „cunoaşterii?

• Când oamenii dispun de interpretarea satisfăcătoare a capacităţilor cognitive, activitatea cognitivă devine capabilă să producă explicaţiile satisfăcătoare, care pot fi folosite ca paradigme?

• Când cunoaşterea teoretică produce explicaţia satisfăcătoare a evoluţiei existenţei sociale, obţin oamenii date care să facă posibilă acea evoluţie care să scoată omenirea din starea de insecuritate, care poate să favorizeze dezvoltarea durabilă şi globalizarea funcţională?

• Dacă dispune de interpretarea satisfăcătoare a capacităţii cognitive şi dacă o foloseşte pentru a se obţine interpretarea satisfăcătoare a existenţei sociale a oamenilor, va fi omenirea capabilă să intervină în propria evoluţie încât  ea să-i fie favorabilă?
  

Posibilitatea acestei evoluţii, întrevăzută de Constantin Noica cu ani în urmă (Devenirea întru fiinţă), este cea care a stimulat şi susţinut cercetările orientate spre clarificarea aspectelor semnalate.

S-au parcurs mai multe etape, iar ele au produs rezultate care fac posibile acum construcţii ştiinţifice relevante despre posibilitatea devenirii întru fiinţă, posibilitate susţinută filosofic de Constantin Noica.

Aceste rezultate se concretizează într-o serie de volume consacrate problematicii promovării devenirii întru fiinţă.

Am obţinut o explicaţie a existenţei sociale a oamenilor care conţine date suficiente pentru a se acţiona sistematic întru buna devenire a omenirii. Avem în vedere devenirea prin care se transcend sursele care încă ţin omenirea în insecuritate, prin care se poate realiza devenirea durabilă, prin care oamenii vor reuşi să se socializeze astfel încât să-şi controleze interioritatea, să se manifeste ca subiecţi şi să se adreseze semenilor receptându-i ca subiecţi. Această devenire presupune şi clarificarea problematicii locului şi rolului „cunoaşterii” în procesualitatea socială.

Putem susţine: Devenirea întru fiinţă este un obiectiv realizabil; îndeplinirea acestui obiectiv presupune însă explicarea satisfăcătoare a capacităţii analitice pe care omul o generează în „social” şi utilizarea interpretării obţinute întru interogarea corectă a posibilităţii fiinţării sociale a omului şi explorarea căilor prin care oamenii pot realiza devenirea întru fiinţă.

Conchidem : intrarea epistemologiei în stadiul paradigmatic este nu numai posibilă, este şi necesară întru obţinerea condiţiilor cognitive ale bunei existenţe, ale acelei existenţe care va decurge din orientarea oamenilor spre producerea existenţei întru fiinţă.