În primul număr al revistei am lansat întrebarea: „Funcţionăm în organizaţii, dar cum le interpretăm?” In acel context am introdus şi remarca: ”nu are rost să ne întrebăm ce ştim despre o organizaţie sau alta înainte de a ne dumiri asupra problemei: care este modalitatea de interpretare pertinentă?”

S-a argumentat că organizaţiile fiind organizări sociale, interpretarea lor se cere a fi realizată luând în considerare că sunt o clasă a organizărilor sociale. In acest caz, devine firească întrebarea: dar organizările sociale cum pot fi caracterizate? De-a lungul timpului, s-au conturat numeroase răspunsuri. Reţine atenţia diferenţierea între abordarea sistemică şi abordarea procesual-organică (p-o). Analiza potenţelor organizaţiilor în cele două orizonturi de interpretare poate fi relevantă. Căutarea potenţelor organizaţiilor localizându-le în organizările sociale poate fi deosebit de benefică.

În interpretarea sistemică, orice organizare socială, inclusiv organizaţia, este un sistem. Se atribuie astfel organizaţiilor proprietăţile sistemelor.

În interpretarea p-o, orice organizare socială este o procesualitate; cu alte cuvinte, se atribuie organizaţiilor proprietatea de a fi organizări capabile să devină, să-şi modifice succesiv organizarea încât să fie tot mai performante într-un mediu social care este şi el în devenire.

Sistemele sunt considerate organizări capabile să-şi conserve organizările; ca urmare, analiza (diagnosticarea) lor se referă la structurile ce le întreţin, la genurile de procese care pot să le întreţină funcţionalitatea, la funcţionarea mecanismelor de autoreglare.

Procesualităţile, în schimb, fiind în devenire, relevante sunt procesele organizante şi dezorganizante care întreţin organizările în continuă evoluţie, interacţiunile care generează transformări, procesorii de informaţii ce se constituie prin rolurile asumate de oameni în organizaţii, capacităţile de acomodare la presiunile exterioare şi capacităţile de intervenţie în mediu întru modificarea lui pentru a favoriza devenirea organizaţiei încât să-i sporească funcţionalitatea.

O primă remarcă: funcţionalitatea unei procesualităţi, fiind în devenire, nu se reduce la funcţionalitatea unui sistem.

A doua remarcă: gestionarea sistemică a unei organizaţii este reuşită dacă i se conservă capacitatea de a îndeplini obiectivele stabilite, iar gestionarea procesuală a unei organizaţii este reuşită dacă se organizează îndeplinirea obiectivelor astfel încât funcţionarea ei să favorizeze procese transformatoare, adică devenirea organizaţiei într-un mediu social aflat şi el în transformare. Gestionarea devenirii este, aşadar, ceea ce devine posibil în orizontul procesual de gândire.

Pentru a realiza această performanţă, oamenii care întreţin organizaţia trebuie să dispună de capacităţi de acţiune specifice: organizaţiile, ca şi oamenii, pot fi procesualităţi, dar această posibilitate nu se desfăşoară „de la sine”: este o potenţă care se cere descoperită şi valorificată.

Iată întrebări de primă relevanţă pentru înţelegerea organizaţiilor ca procesualităţi virtuale:

- Cum sunt posibile organizaţiile?

- Cum sunt influenţate organizaţiile de capacitatea oamenilor de a le interpreta?

- Care sunt posibilităţile de analiză pe care le deschide cadrul ontologic procesual?

- Ce posibilităţi de intervenţie în organizaţii pot să decurgă din explicaţia procesuală a organizaţiilor?

Pentru a se obţine răspunsul pertinent la astfel de întrebări, se cer adoptate anumite cerinţe metodologice. Menţionăm două dintre ele:

1. Interogarea organizaţiilor ca procesualităţi, pentru a fi reuşită, trebuie să fie considerată o componentă a studiului ce urmăreşte nuanţarea şi evaluarea explicaţiei existenţei sociale a oamenilor ca procesualitate. (Procesualitatea socială, 1994). Nici o organizaţie nu poate fi interogată procesual dacă se ignoră contextual social şi caracterul procesual al acestuia.

2. Analizele procesuale au ajuns la stadiul în care informaţia obţinută face posibilă aprofundarea problematicii posibilităţilor de intervenţie în organizaţii deschise de paradigma procesuală. Intervenţiile pot fi direcţionate fructuos îndeosebi dacă sunt orientate de studiul potenţelor organizaţiilor.

Lucian Culda numeşte unul dintre volumele consacrate organizaţiilor „Potenţele organizaţiei” deoarece interogaţiile procesuale aduc în prim plan această problematică. Orice organizaţie are potenţe; ele sunt specifice îndeosebi orizontului de interpretare folosit de decidenţi, dar şi celorlalţi oameni care asumă roluri în organizaţie. Aşadar, modalitatea de identificare a potenţelor decurge din specificul orizonturilor de interpretare folosite în gestionarea organizaţiilor.

Deşi identificarea potenţelor generează capacităţi de acţiune altfel nebănuite, în orizxemplificare, când omul este considerat “forţă de muncă”, potenţele sale sunt ignorate.

În cazul procesării procesuale a informaţiilor, cu cît se organizează mai bine identificarea şi valorificarea potenţelor, emerg noi potenţe. Sunt indicii numeroase că valorificarea potenţelor poate să devină principala sursă a sporirii funcţionalităţii  oricărei organizaţii, ca şi a dezvoltării ei. Performanţele decurg din conexiunile ce se pot dezvolta între valorificarea potenţelor oamenilor, organizaţiilor şi organizărilor sociale înglobante.