Problematica „securităţii” este încă abordată din perspective unilaterale şi, ca urmare, atît cercetătorii cît şi decidenţii publici se referă la aspecte disparate.

Abordările ideologice predomină iar particularităţile lor afectează soluţiile.

Când se concep strategiile de securitate, se menţionează că se referă, de regulă, la „securitatea naţională”, nu la securitatea naţiunii.

Când referirile sunt la securitatea regională se au in vedere interese ale unor grupuri de state, sau interese ale unor centre de putere, ignorându-se necesităţile de securitate ale regiunii.

In astfel de abordări, problematica securităţii globale este ignorată; şi cînd este luată în considerare, soluţiile se referă la aspecte disparate, insuficiente pentru a produce consecinţe controlabile.

Relevantă este şi remarca: se invocă „interese de securitate”, nu necesităţi de securitate. Astfel de exprimări întreţin posibilitatea ca în numele „intereselor de securitate” să se declanşeze agresiuni, să se provoace stări conflictuale, să se pericliteze vieţi, organizări sociale, contextul biotic în care oamenii fiinţează.

Astfel de abordări, dominate de premise ideologice, se cer depăşite deoarece împiedică apropierea de soluţia care poate fi realmente favorabilă oamenilor şi omenirii. Cum se va argumenta, analiza care poate fi relevantă presupune luarea în considerare a conexiunilor dintre toate nivelurile organizării sociale şi recunoaşterea faptului că reala securitate nu poate să se obţină cînd acţiunile se dovedesc a fi surse de insecuritate. Securitatea unora nu se poate obţine prin insecurizarea altora.

Deoarece caracterul unitar al existenţei sociale a oamenilor devine tot mai lesne de sesizat pe măsură ce globalizarea avan­sează, această existenţă, în ansamblul ei, este cea care trebuie să fie adusă în starea de securitate.

Dar cum se poate ajunge la securitate globală?

La o astfel de stare a omenirii se poate ajunge cînd se întrunesc mai multe condiţii favorabile:

• trebuie ca oamenii să refuze agresarea armată ca o modalitate de a obţine ceva, inclusiv „securitate”;

• trebuie să se identifice sursele de fond ale situaţiilor insecurizante şi să se acţioneze întru anularea lor;

• întrucît starea de securitate presupune mai mult decît lipsa insecurităţii, trebuie să se identifice şi să se promoveze sursele de securitate.
  

La promovarea securităţii sociale globale se poate ajunge numai cu participarea cercetării teoretice – care trebuie să producă explicaţia satisfăcătoare a existenţei sociale – şi a studiilor centrate pe această problematică, prin care – folosind explicaţia teoretică – să se investigheze sursele de profunzime ale proceselor sociale insecurizante şi să se proiecteze modalităţile de intervenţie în social care pot să genereze şi să întreţină starea de securitate pentru toţi.

Analizele oferite în volumul „Promovarea securităţii globale” (2006) conţin informaţii suficiente întru conturarea soluţiei. Se argumentează că promovarea securităţii globale presupune acţiuni sistematice pe mai multe direcţii, orientate de obiective strategice care reuşesc să dezvolte interacţiuni constructive. Ele nu includ nici agresiuni, nici subversiuni.

Se argumentează, de asemenea, că proiectarea soluţiilor realmente securizante necesită atît interpretarea corectă şi cuprinzătoare a surselor de insecuritate, cît şi identificarea surselor de securitate pe care le poate dezvălui interpretarea satisfăcătoare a existenţei sociale a oamenilor, a existenţei biotice şi a existenţei geofizice.

Numai soluţionarea satisfăcătoare a aspectelor menţionate poate să producă informaţiile utile pentru a se susţinute evoluţii sociale care pot să genereze şi să întreţină starea de securitate.

Se schiţează astfel premisele teoretice ale elaborării unei strategii de promovare a stării de securitate globală.

Ne pronunţăm şi asupra cerinţelor metodologice care se cer satisfăcute întru obţinerea capacităţii de intervenţie constructivă, securizantă în organizările sociale. Studiile publicate dezvăluie că la starea de securitate globală se poate ajunge acţionând îndeosebi pe două direcţii. Ele pot fi sintetizate astfel:

a) descurajarea socială a agresiunilor şi subversiunilor;

b) promovarea interacţiunilor constructive întru susţinerea devenirii existenţei sociale încît să depăşească situaţiile insecurizante.

Studiile prealabile au condus către constatarea: pentru a se contura soluţia viabilă se cere adusă în prim plan şi întrebarea „Cum este posibil omul ca fiinţă socială?” 

Dacă organizarea socială presupune implicarea omului în emergenţa şi evoluţia mediului social, dar şi implicarea mediului social în socializarea oamenilor, sunt indispensabile interacţiuni cu consecinţe organizante: generarea şi devenirea oamenilor ca fiinţe capabile să se manifeste în social; generarea şi devenirea existenţei sociale a oamenilor. Clarificarea acestei problematici s-a dovedit a fi decisivă pentru identificarea explicaţiei de profunzime a fiinţării oamenilor în insecuritate.

Analiza interacţiunilor este dificilă deoarece – cum ilustrează istoria – ele sunt capabile să întreţină procese organizante în variante numeroase, dar să genereze şi procese dezorganizante.

Interpretarea p-o a interacţiunilor care fac posibilă marea diversitatea a modalităţilor în care oamenii se manifestă în social şi marea diversitatea a evoluţiilor sociale aduce în prim plan procesele socializante.  Interpretarea p-o a problematicii este cea corectă, cum s-a argumentat (este edificatoare analiza întreprinsă de Ovidu Lucian Culda în volumul: Socializarea oamenilor; interpretare procesual-organică, 2010), deoarece se pronunţă asupra posibilităţii ca procesele socializante să evolueze în direcţii şi modalităţi benefice atît oamenilor, cît şi omenirii, dar şi în direcţii şi modalităţi care constituie devianţe sociale de la evoluţiile normale. 

Dualitatea bine – rău este afirmată de oameni din vremuri imemorabile. Dar cum se explică ea? Cum se explică diferenţele dintre interpretările date binelui şi răului? Cum se explică faptul incontestabil că dincolo de diferenţe sunt aspecte care se regăsesc în orice interpretare? Detalii în secţiunea 2, îndeosebi în capitolul 5.

In interpretarea p-o, posibilitatea ca oamenii să se manifeste în modalităţi care pot fi evaluate ca fiind bune sau rele, acceptabile sau inacceptabile, benefice sau dăunătoare ... atestă posibilitatea mai multor modalităţi de evaluare, utilitatea lor socială, dar oferă indicii şi despre modalitatea în care oamenii procesează informaţii, despre consecinţele pe care procesarea informaţiilor le concretizează în manifestările oamenilor, în raporturile dintre ei, ca şi în raporturile dintre oameni şi organizările sociale în care ei funcţionează.

Interpretarea p-o a fiinţei umane cuprinde referiri la ceea ce se numeşte socializarea primară. Se argumentează că socializarea primară are patru dimensiuni iar fiecare dimensiune a socializării primare poate să se realizeze în modalităţi care sunt favorabile omului şi mediului său, dar şi în modalităţi care dezvoltă şi întreţin manifestări care pot fi dăunătoare omului şi mediului său.

 Se argumentează, de asemenea, că socializările care se dovedesc a genera consecinţe dăunătoare sunt devianţe de la socializarea normală, cea benefică omului şi mediului său. Socializarea cu consecinţe benefice concomitent omului şi mediului său (se are în vedere mediul social, mediul biotic şi cel geofizic) este cea normală deoarece ea poate să favorizeze devenirea socială a fiinţei umane, sporirea treptată a capacităţilor oamenilor de a-şi valorifica potenţele, de a-şi armoniza fiinţarea în cele patru megaorganizări în care este activ (microfizicul, geofizicul, biofizicul şi socialul) prin producerea interpretării satisfăcătoare a megaorganizărilor şi a potenţelor fiinţei umane în aceste megaorganizări.

Acţiunile agresive, duplicităţile, subversiunile sunt consecinţe şi expresii ale socializărilor disfuncţionale, generatoare de manifestări deviante; ele au căpătat amploarea dezvăluită de istorie şi de prezent ca urmare a faptului că oamenii nu au dispus de interpretarea satisfăcătoare a existenţei sociale a oamenilor, interpretare care să diferenţieze clar între normalitate şi devianţă. Elogierea agresiunilor, victoriilor armate, cucerii sau distrugerii unor comunităţi umane, jafurilor colective prilejuite de agresiunile armate constituie dovezi incontestabile ale erorilor de interpretare în care omenirea fiinţează.

Dacă originea manifestărilor agresive, a duplicităţilor şi subversiunilor se localizează în devianţa proceselor socializante iar amploarea lor se explică prin interpretarea greşită a fiinţei umane, inclusiv a proceselor socializante, transcenderea lor devine posibilă. Interpretarea p-o a proceselor socializante, inclusiv a conexiunilor între socializarea omului şi construcţia socială a mediului său, poate să ofere reperele necesare pentru favorizarea proceselor socializante realmente benefice omenirii, pentru ieşirea omenirii din starea de insecuritate ce-i este caracteristică din vremuri imemorabile.

 Problematica semnalată nu a fost explicată teoretic satisfăcător în orizonturile de interpretare conturate până acum deoarece numeroasele „ştiinţe sociale, politice, economice” etc., raportându-se la aspecte disparate, nu au reuşit să producă acea construcţie care să explice unitar existenţa socială a oamenilor ca o procesualitate, ca o organizare în devenire conexată la cele patru megaorganizări.

Deoarece evoluţiile reale sunt deosebit de diverse, neechivalente, deoarece ele întreţin procese contradictorii, constructive dar şi insecurizante, deoarece oamenii continuă să asume şi să atribuie roluri în modalităţi care favorizează discordia, tratarea semenilor ca obiecte, confruntări sociale organizate, inclusiv în forme armate, este imperios necesară interogarea capabilă să explice cuprinzător, în modalităţi falsificabile existenţa socială a oamenilor, inclusiv viitorii ei posibili.

Când se conturează această necesitate, devin legitime întrebările:

• Poate omenirea să-şi interpreteze corect evoluţiile posibile?

• Este în această evoluţie o variantă care să fie realmente favorabilă oamenilor, convieţuirii lor în respect reciproc?

• Cînd oamenii dispun de interpretarea satisfăcătoare a existenţei sociale, obţin ei date care să facă posibilă acea evoluţie care să scoată omenirea din starea de insecuritate, care poate să favorizeze dezvoltarea durabilă?

• Dacă dispune de interpretarea satisfăcătoare, va fi omenirea capabilă să intervină în propria evoluţie încît să favorizeze evoluţia care-i poate fi favorabilă?

Posibilitatea acestei evoluţii, întrevăzută de Constantin Noica cu ani în urmă (Devenirea întru fiinţă, 1984), este cea care a stimulat cercetările orientate spre clarificarea aspectelor semnalate.

S-au parcurs mai multe etape, s-au obţinut rezultate care fac posibile acum construcţii ştiinţifice relevante despre posibilitatea devenirii întru fiinţă susţinută filosofic de Constantin Noica. Aceste rezultate se concretizează într-o serie de volume consacrate problematicii Promovării devenirii întru fiinţă.

 Semnalăm astfel că am obţinut o explicaţie a existenţei sociale a oamenilor care conţine date suficiente pentru a se acţiona sistematic întru buna devenire a omenirii. Avem în vedere devenirea prin care se transcend sursele care încă ţin omenirea în insecuritate, prin care se poate realiza devenirea durabilă, prin care oamenii vor reuşi să se socializeze astfel încît să-şi controleze interioritatea, şi să întreţină raporturi care fac posibile relaţii între ei ca subiecţi, deci în respect reciproc.

Devenirea întru fructificarea posibilităţilor fiinţei umane este evoluţia care favorizează normalitatea oamenilor, în care manifestările disfuncţionale sunt rarităţi deoarece pot fi receptate ca devianţe şi evitate, descurajate.

În contextul schiţat, interacţiunile constructive pot să constituie alternativa viabilă la acţiunile tradiţionale de „înarmare întru apărare”, la „descurajarea agresorului prin alianţe militare”, etc..

Spre exemplificare, promovarea acţiunilor constructive presupune depăşirea modalităţilor de interpretare nesatisfăcătoare, îndeosebi a celor empirice şi ideologice, dar şi a modalităţilor de analiză scientizate în variante reducţioniste, care produc interpretări nesatisfăcătoare. Cu alte cuvinte, trebuie să se conştientizeze că la soluţii de securitate satisfăcătoare se poate ajunge numai dacă se renunţă la modalităţile de interpretare care generează şi întreţin confruntări sociale şi care ignoră necesităţile de securitate globală. In acest context, este indispensabilă raportarea critică la modalităţile de interpretare care au produs atitudini agresive, dispreţ pentru necesităţile de securitate ale semenilor, acţiuni care decurg din devianţe sociale.

Sunt indicii suficiente că oamenii nu reuşesc încă să conştientizeze că de-a lungul secolelor s-au generat modalităţi succesive, tot mai performante, de interogare a existenţei lor, dar ele încă nu reuşesc să diferenţieze corect între normalitate socială şi devianţă socială de la normalitate şi, ca urmare, să producă interpretarea satisfăcătoare a problematicii securităţii. Lucrarea lui Fritjof Capra, Momentul adevărului, este edificatoare; ea se pronunţă atît asupra modificărilor ce se produc în modalităţile de cercetare teoretică, cît şi asupra principalelor dificultăţi care intervin în asimilarea socială a posibilităţilor deschise de evoluţiile din cercetarea ştiinţifică. Autorul argumentează că modalitatea determinist cauzală de interpretare este la originea unor organizări sociale care împiedică sistematic depăşirea poziţiilor partizane şi a dispreţului pentru semeni şi pentru starea bioorganizării.

Raportarea critică la evoluţiile din cercetarea teoretică este indispensabilă pentru ca oamenii să realizeze evaluări corecte şi să se orienteze deliberat şi sistematic spre identificarea şi asimilarea acelei modalităţi de interpretare care este aptă să producă explicaţia satisfăcătoare a obiectelor în sine. Numai o astfel de cercetare ştiinţifică poate să ofere oamenilor acea explicaţie teoretică a existenţei sociale care întruneşte cerinţele pentru a funcţiona ca paradigmă pentru analize, decizii şi evaluări.

Cu această înţelegere, am conceput studii teoretice care, în ultimii ani, au conturat o concepţie de interogare a existenţei sociale care s-a dovedit capabilă să producă interpretarea cuprinzătoare a existenţei sociale a oamenilor.

Noua modalitate de interogare – pe care o numesc procesual-organică (p-o) - s-a dovedit a fi pertinentă deoarece introduce distincţia între organizări de tipul complexităţilor şi organizări de tipul procesualităţilor ; putem astfel să sesizăm că existenţa socială a oamenilor este o procesualitate, nu o complexitate, cum se consideră în cazul interogărilor sistemice. Cu alte cuvinte, interogarea sistemică a existenţei sociale a oamenilor este reducţionistă; omenirea nu funcţionează ca o complexitate!

Analizând existenţa socială ca o procesualitate (L. Culda, Procesualitatea socială, 1994), devine posibilă analiza cuprinză­toare a proceselor globalizante, a conexiunilor dintre oameni şi toate nivelurile de organizare socială pe care ei le-au produs şi le întreţin şi identificarea acţiunilor care pot determina evoluţia socială spre ceea ce numim  globalizare funcţională.

Numai globalizarea benefică pentru toţi poate genera starea de securitate generalizată. La starea de securitate globală nu se poate ajunge nici prin impunerea unei anumite ideologii, nici prin subversiuni justificate de intenţii considerate bune (promovarea democraţiei, reducerea populaţiei, menţinerea unor hegemonii).

Analiza strategiei pe care o propunem, inclusiv critica ei, este facilitată de studiile incluse în volum, iar diferenţierea celor trei secţiuni a fost făcută întru înlesnirea centrării atenţiei pe as­pectele care sunt fundamentale pentru clarificarea problematicii insecurităţii omenirii: depăşirea modalităţilor incorecte, reducţio­niste de analiză a existenţei sociale şi crearea condiţiilor pentru ca oamenii să devină capabili să se implice constructiv în proce­sele sociale.

Dar problematica promovării stării de securitate este mult prea complicată ca să poată fi clarificată printr-un studiu. Se vor publica mai multe volume, fiecare constituind expresia mai multor eforturi de cercetare întru identificarea problematicilor care se cer a fi soluţionate.

Dorim ca prin aceste studii să stimulăm şi să susţinem for­marea analiştilor capabili să investigheze situaţia domeniilor publice, să evalueze consecinţele deciziilor publice şi să proiecteze programe strategice întru susţinerea decidenţilor publici, încît ei să devină capabili să evite intervenţii în social care generează consecinţe insecurizante şi să promoveze ceea ce numim dezvoltarea socială durabilă, singura care face posibilă globalizarea funcţională.