Lipsa unei teorii satisfăcătoare a existenţei sociale, acceptabilă şi utilizabilă de toţi oamenii, ca interpretare cadru corectă, face ca diferitele abordări să ofere soluţii care se contrazic reciproc, fără a reuşi să se elimine, întrucât sunt generate de studii centrate pe aspecte disparate, concepute din perspective unilaterale, dependente de anumite organizări sociale, de modalitatea specifică în care ele procesează informaţia socială.

Pornind de la premisa că doar corecta explicare a existenței sociale oferă un cadru interpretativ ce face posibilă buna înțelegere a națiunii, apreciem că numai o teorie ştiinţifică care să ofere repere suficiente pentru o abordare unitară, poate fi satisfăcătorare, capabilă să funcţioneze ca interpretare cadru, care să stea la baza investigărilor, deciziilor şi strategiilor sociale privind aceste organizări sociale.

Conştient de faptul că tema este “plină” de sensuri acumulate istoric, de interpretări filosofice, textualizări ideologice, vechi şi noi, de atitudini variate, iar şansele unui punct de vedere original sunt minime, dacă mă rezum la expunerea necritică a istoriei conceptului, în cadrul acestei rubrici vom concepe un studiu care se sileşte să stabilească, pornind de la discontinuităţile ce se produc în modalităţile de cunoaştere şi sesizarea consecinţelor referitoare la interpretările posibile în fiecare orizont de interpretare, punctul de plecare care a făcut posibile cunoştiinţele şi teoriile referitoare la naţiune.

Prin testarea acestor sisteme teoretice, utilizând reperele propuse de K.R. Popper, vom încerca să identificăm teoria,  “...care se afirmă în competiţia dintre teorii, pe care selecţia o indică drept cea mai aptă să supravieţuiască, teoria care poate fi testată cel mai sever şi care a trecut cu succes, până acum, teste din cele mai severe...”3 ce face posibile modelări explicative utilizabile ca sisteme de referinţă pentru a obţine răspunsuri satisfăcătoare privind înțelegerea existenței sociale, a organizărilor sociale, inclusive a națiunilor.

Pentru clarificarea aspectelor menţionate este util să acceptăm ca premisă: analiza istoriografică a evoluţiei oamenilor şi a organizărilor sociale relevă legătura între posibilităţile acestora de soluţionare a situaţiilor problematice cu care se confruntă şi gradul de cunoaştere al realităţii existent într-o anumită etapă istorică­ .

Într-o accepţiune largă, cuvântul ,,cunoaştere” este utilizat pentru a desemna atât o activitate prin care iau naştere cunoştinţele, cât şi rezultatele acestei activităţi. În primul sens sunt desemnate capacităţile de cunoaştere ale minţii şi funcţionarea lor, iar în al doilea sens, sunt avute în vedere cunoştinţele gata constituite, noţiuni, judecăţi, teorii.

Dicţionarul de filosofie consacră pentru conceptul de cunoaştere accepţiunea de “activitate teoretică a omului”4, iar Micul dicţionar enciclopedic cea de “formă superioară, activă şi complexă de reflectare, de însuşire, de reconstruire în gânduire a realităţii obiective”5. Analizând definiţiile expuse, şi nu numai, rezultă că prin cunoaştere trebuie să înţelegem procesul de descoperire treptată a complexităţii realităţii înconjurătoare şi reconfigurarea, re-relaţionarea continuă a componentelor acesteia descoperite anterior cu informaţii nou primite, în încercarea de a se ajunge la interpretarea corectă a întregului existent.

 

Pentru realizarea acestui obiectiv, filosofii şi oamenii de ştiinţă s-au arătat interesaţi atât de facultăţile şi demersurile ce intervin în producerea interpretărilor, cât şi de analiza rezultatelor finale ale acestor demersuri, dar construcţiile explicative, fiind produse în anumite contexte informaţionale, se particularizează în raport cu caracteristicile acelor contexte.

În acest sens, sociologul Lucian Culda subliniază “distincţia dintre un prim stadiu, în care activităţile cognitive au caracter empiric, un al doilea stadiu, în care devin posibile interogări de natură filosofică, şi un al treilea stadiu, în care activităţile cognitive pot fi efectuate în modalităţi ştiinţifice”6. Distincţia o vom utiliza pentru o analiză critică a diferitelor interpretări date naţiunilor şi identificarea teoriei ce permite clarificarea problematicii ce dorim să o investigăm.

Apreciem oportună şi întrebarea: Ce reprezintă pentru cercetător „naţiunea”, ca organizare socială?

Pentru a răspunde la această problematizare trebuie analizată diferenţa între „obiect în sine”, „domeniu de referinţă” şi „obiect de studiu”.

Oamenii, când devin capabili să efectueze activităţi de natură cognitivă, interoghează nu obiectul în sine, ci reprezentări ale acestuia, în funcţie de posiblităţile de interpretare ale orizontului interpretativ în care funcţionează.

Aceste reprezentări, interpretări care orientează interogările, şi pe care cercetătorul le ia în considerare când decupează obiectul de studiu şi formulează aspectele pe care le consideră problematice, constitue pentru cercetător domeniul de referinţă.

Aceste domenii de referinţă, care se interpun între cercetător şi obiectul în sine, sunt dependente de capacităţile de procesare socială a informaţiei şi constituie obiectul pentru cercetător.

Deci, un cercetător decupează din domeniul de referinţă un obiect de studiu, dacă îl apreciază ca fiind problematic, insuficient înţeles, fără a lua în considerare şi obiectul în sine.

Reprezentările despre naţiuni presupun anumite obiecte în sine?

De regulă, cei ce se referă la naţiuni nu fac distincţia între naţiuni ca obiecte în sine şi reprezentările despre ele; mulţi se referă la o reprezentare sau alta despre naţiuni fără a conştientiza că naţiunea, ca obiect în sine, rămâne totuşi inaccesibilă.

Fiinţarea naţiunilor se trădează doar prin anumite manifestări ce se pot constitui în indicii pentru interpretorii capabili să le recepteze. De exemplu, pentru analişti este lesne de intuit că raportarea ideologică la naţiuni este diferită de cea posibilă folosind ca sistem de referinţă o anumită teorie, cum este lesne de sesizat că, în cazul situării pe poziţii teoretice, raportarea statistică la naţiuni este diferită de o interpretare sistemică a acestora. Pentru a depăşi situarea în contexte empirice sau ideologice este indispensabilă explicitarea premiselor epistemologice.