Întrebarea formulată se justifică şi este oportună deoarece coexistă numeroase modalităţi de evaluare a şcolilor, dar ele se referă la aspecte disparate ale activităţilor realizate de şcoli, foarte rar la devenirea lor. Dar dacă omenirea este în devenire, prin acest titlu aduc în atenţie principala întrebare, cea care trebuie să dea cadrul în care se poate aborda corect orice altă întrebare referitoare la şcoală. Sunt posibile cel puţin trei genuri de analize.

• Existenţa socială este cea care exercită presiuni asupra şcolii sau şcoala exercită presiuni transformatoare asupra socialului?

• Între şcoală şi social sunt raporturi de tip confruntare sau interacţiuni care favorizează evoluţii pozitive corelate?

• Şcoala are o poziţie explicită, recunoscută şi susţinută de decidenţii publici în pregătirea devenirii sociale?

Prima abordare nu este corectă; este de tip cauzal. Dacă orientăm astfel analiza este puţin probabil ca răspunsul să fie edificator deoarece este plauzibil ca şcoala să fie în interacţiune cu procesele din organizările sociale. Studiind interacţiunile, putem identifica situaţiile care favorizează interacţiunile constructive, dar şi situaţiile care le afectează.

Dar şi cea de a treia întrebare este utilă; şcoala fiind o componentă a unor organizări sociale cu funcţii integratoare, se cer analizate şi raporturile de apartenenţă, specificul lor.

Pentru a ne apropia de răspunsul cuprinzător, singurul satisfăcător, consider necesară identificarea marilor (principalelor) aspecte problematice ale şcolii.

Dacă aducem în prim plan localizarea şcolii în devenirea existenţei sociale, se justifică interogaţia: şcoala devine întru susţinerea tinerilor să-şi maximizeze resursele, să fie cât mai performanţi sau evoluţiile din şcoli sunt orientate întru formarea tinerilor încât să fie cât mai utili social în secvenţa în care sunt activi pe piaţa muncii? Cu alte cuvinte: ce trebuie să primeze, investiţia în om întru devenirea sa sau investiţia în om întru satisfacerea unor interese sociale? Întrebarea se justifică deoarece este posibil ca investiţia orientată spre utilitatea socială să nu fie compatibilă cu investiţia în favoarea devenirii copilului? În astfel de situaţii, afectînd devenirea copilului, chiar dacă pe termen scurt se obţine un avantaj social, pe termen mediu şi lung consecinţele nu pot fi decât negative şi pentru oameni şi pentru organizările sociale.

Deşi majoritatea răspunsurilor date până acum, constituie pledoarii pentru pregătirea copilului încât să fie util social, în accepţiunea specifică secvenţei ce se parcurge, această poziţie este vulnerabilă cât timp “interesele sociale” invocate pot fi dăunătoare omului, decurg din considerente preponderent ideologice. Orientarea efectivă a pregătirii noilor generaţii în funcţie de interese sociale ale vremii este cea care a facilitat agresiunile armate, a generat crize economice, a favorizat procesele poluante, a polarizat comunităţile umane. Lacunele şcolarizării orientate spre ceea ce decidenţii politici numesc interesele sociale sunt cele care au făcut ca mulţi oameni să devină pasivi social şi să fie trataţi ca “forţă de muncă”; astfel de raporturi sociale au generat conformismul social - care afectează modalităţile funcţionale de manifestare a democraţiei -, dar şi confruntări sociale, care au favorizat şi stări sociale critice şi subversiuni sociale.

În cadrul de gândire procesual, evoluţia socială poate fi numai cea care favorizează devenirea socială durabilă iar o astfel de evoluţie nu poate să decurgă decât dintr-o continuă susţinere prin şcolarizare, ea fiind cea care poate orienta copilul către acea competenţă şi acea responsa-bilitate care poate să facă din om o fiinţă capabilă să-şi dirijeze deveni-rea întru fiinţă. Devenirea socială durabilă presupune oameni capabili să identifice şi să descurajeze devianţele de la deciziile realmente favorabile concomitent oamenilor şi organizărilor sociale funcţionale.

Dacă o bună şcolarizare nu poate fi decât cea în care adolescenţii învaţă să fie în acelaşi timp critici şi constructivi în organizările sociale, aceasta este perspectiva din care poate fi concepută corect evaluarea devenirii şcolii.

Poate fi benefică şi tânărului şi socialului numai aceea şcolarizare care reuşeşte să genereze responsa-bilitatea competentă şi pentru propria evoluţie şi pentru devenirea existenţei sociale. Dacă acceptăm această poziţie şi o adoptăm ca reper, evaluarea şcolii este relevantă şi, ca urmare, benefică social numai dacă se centrează pe conexiunile dintre devenirea copilului, devenirea existenţei sociale şi devenirea şcolii. Finalitatea şcolii poate fi benefică numai dacă oferă copiilor posibi-litatea de a-şi identifica şi dezvolta potenţele întru producerea unei fiinţări cât mai benefice omului ca fiinţă socială.

O astfel de devenire a şcolii presupune reconsiderări majore, încât să se înlăture ceea ce împiedică sau afectează sporirea capacităţii ei de a susţine ceea ce C. Noica a numit devenirea întru fiinţă, dar şi reconsiderări de fond ale atitudinii decidenţilor publici faţă de şcoală şi faţa de evoluţia socială, încât să se adopte acele măsuri care pot să susţină devenirea socială durabilă.

Desigur, deciziile din şcoală, ca şi cele publice se pot dovedi funcţionale dacă reuşesc să fie necesare şi suficiente.