Organizaţiile funcţionează prin intermediul unor oameni, a acelor oameni care au capacitatea de a asuma roluri şi de a-şi atribui reciproc roluri. Astfel de capacităţi nu sunt constante; de-a lungul timpurilor, ele se modifică inevitabil deoarece oamenii se manifestă în contexte care se modifică şi trebuie să soluţioneze mereu alte genuri de situaţii problematice. De regulă, ele sunt tot mai complicate.

Cu cât situaţiile sunt mai complicate, oamenii trebuie să apeleze mai mult la scheme de operare furnizate de gândirea abstractă. Pentru a construi căruţe sau găleţi nu sunt necesare organizaţii, dar pentru a construi automobile sau pompe de apă aportul teoretic este indispensabil. Diferenţierea pe care o aduc în atenţie este definitorie pentru organizaţii dar mulţi oameni încă o neglijează; sunt numeroase organizaţiile în care oamenii nu dau atenţie problematicii. Putem să evaluăm situaţia prin două interogări:

Se acţionează sistematic în organizaţii pentru a se identifica teoriile utile?

Se analizează periodic noile teorii şi cunoştinţele teoretice, competenţele şi reprezentările pe care ele le fac posibile sau pe care le neagă?

Sunt demersuri indispensabile pentru ca o organizaţie să funcţioneze performant şi să nu devină anacronică.

Când mă refer la nevoia de teorie am în vedere nu doar teorii necesare pentru a realiza anumite produse cu caracter tehnic sau pentru a susţine anumite tehnologii de fabricare; este cel puţin la fel de important să sesizăm nevoia de teorie pentru organizarea organizaţiilor, pentru gestionarea lor, pentru proiectarea rolurilor, pentru alegerea oamenilor potriviţi pentru asumarea rolurilor, pentru pregătirea lor pentru evaluări etc. .

Utilitatea folosirii teoriilor pentru a concepe analize, pentru a elabora decizii, pentru a organiza îndeplinirea deciziilor şi pentru a evalua consecinţele acţiunilor sociale este lesne de sesizat: dificil este demersul proriu-zis. Este necesară o anume competenţă pentru alegerea teoriile adecvate şi pentru folosirea lor. Au decidenţii din organizaţii astfel de competenţe?

Dificultăţile sunt amplificate de evoluţiile ce se produc în modalitatea de a concepe şi efectua cercetarea teoretică.

Cercetarea teoretică produce mereu alte teorii cel puţin din următoarele considerente:

• Primele teorii se dovedesc a nu fi satisfăcătoare;

• Cercetătorii produc noi modalităţi de cercetare, mai performante ca cele anterioare;

• Se conturează noi necesităţi de studiu, care, rezolvate, generează noi posibilităţi de rezolvare a aspectelor problematice care au orientat cercetările anterioare.

Gnoseologia, adică domeniul teoretic conturat pentru a interoga cunoaşterea (posibilitatea cunoaşterii teoretice, evoluţiile ce au loc în modalităţile de cunoaştere, limitele modalităţilor de cunoaştere existente, ...) a produs în ultimele decenii tot mai multe studii care se pronunţă asupra posibilităţilor de evoluţie în interiorul cunoaşterii şi asupra necesităţii ca modalităţile de cunoaştere teoretică să fie şi ele evaluate.

Astfel de studii semnalează posibilitatea de a diferenţia între interogarea oamenilor şi organizărilor sociale în modalităţi cauzale, interacţioniste şi sistemice. Gnoseologia a produs cercetări prin care se argumentează că, deşi de la o modalitate de cunoaştere la alta se obţin posibilităţi mai mari de interpretare, ele nu sunt încă cele satisfăcătoare până nu se îndeplinesc anumite exigenţe.

Pentru a sesiza importanţa acestei problematici, sunt relevante problematizările enunţate în continuare:

• De ce interpretarea cauzală a organzărilor sociale nu poate să fie satisfăcătoare?

• De ce nici interpretarea sistemică a organzărilor sociale nu poate să fie satisfăcătoare?

Deoarece s-a descoperit posibilitatea ca existenţa socială a oamenilor, în ansamblul ei, să fie interpretată satisfăcător, studiile gnoseologice au introdus distincţia între explicaţia aflată în stadiul satisfăcător – numită explicaţia paradigmatică – şi explicaţiile anterioare, încă nesatisfăcătoare – numite explicaţii preparadigmatice.

Comentariu

Limitele teoriilor utilizate dau limite ale capacităţilor oamenilor de a funcţiona în organizaţii, generează consecinţe care sunt inevitabil disfuncţionale şi pentru oameni şi pentru organizaţii şi, ca urmare, pentru raporturile dintre organizaţii.

Exemplificare

Gândirea cauzală este cea care a generat raporturile de subordonare între oameni, a făcut ca oamenii să genereze organizări piramidale şi să nu poată să identifice disfuncţionalităţile care decurg din raporturile de subordonare. Astfel s-a ajuns la situaţii conflictuale, la confruntări în interiorul organizaţiilor şi între organizaţii.

Dar şi analizele posibile în orizontul sistemic nu pot fi satisfăcătoare. Gândind sistemic, poţi să te pronunţi asupra organizărilor doar acceptând cel puţin implicit că ele sunt complexităţi, adică nu sunt capabile să devină, dar organizaţiile sociale sunt procesualităţi. Orice explicaţie a organizărilor sociale care ignoră devenirea lor este reducţionistă şi generează consecinţe dificil de anticipat şi gestionat.

Consultanţa - o posibilă soluţie? 

Aspectele aduse în atenţie le considerăm suficiente pentru a susţine următoarele afirmaţii: oamenii vor avea comportamente nesatisfăcătoare cât timp şcolarizarea nu include formarea acelor competenţe şi reprezentări care să facă omul capabil să diferenţieze între modalităţile de procesare conturate, să sesizeze de ce modalităţile de interpretare pot fi neadecvate, şi să conştientizeze consecinţele sociale ale funcţionării omului în orizonturi de interpretare reducţioniste. Trăind în orizonturi de interpretare neadecvate, oamenii vor genera situaţii sociale disfuncţionale. Întrucît sunt diferenţe mari între pregătirea realizată prin şcoală şi nevoile de procesare ale oamenilor încât să reuşească să asume cu responsabilitate şi competenţă roluri în organizaţii, sunt necesare documentări suplimentare, noi competenţe, modificări ale multor reprezentări formate anterior. 

În această situaţie, sunt utile trei genuri de măsuri:

1. apelul la cursuri;

2. apelul la consultaţii;

3. modificări radicale în obiectivele şcolarizării.

Cele trei soluţii se cer combinate. De pildă, şcolarizarea chiar dacă ar produce modificările necesare, nu poate să suplinescă nevoia de cursuri şi de consultanţă. Şcoala poate să genereze modificările scontate numai de-a lungul mai multor ani iar rezultatele pot fi doar parţial satisfăcatoare. Nici învăţământul liceal, nici cel universitar nu-şi propun să aducă oamenii până în stadiul în care pot să folosească explicit teorii adecvate pentru îndeplinirea rolurilor. Şi în domeniul tehnic, al pregătirii inginereşti, şi în domeniul social, al rolurilor care au menirea să implice oamenii în susţinerea evoluţiilor constructive din organizaţii, ceea ce se întreprinde este nesatisfăcător. Pregătirea poate fi considerată satisfăcătoare dacă omul învaţă să localizeze o teorie într-un orizont de interpretare, să compare orizonturile de interpretare, să diferenţieze între construcţiile teoretice preparadigmatice şi construcţiile paradigmatice. Numai o astfel de competenţă teoretică poate să fundamenteze apoi capacitatea de a opera cu modele, de a realiza simulări, de a întreprinde opţiuni strategice, ... .

O astfel de pregătire este cea care dă omului posibilitatea să promoveze dezvoltarea durabilă, să nu se situeze în orizonturi de cunoaştere între timp depăşite. Prin şcolarizarea universitară nu se pot da acele informaţii care se cer adecvate fiecărei organizaţii şi nu se pot actualiza în timp util informaţiile care decurg din evoluţiile ce se produc în cercetarea teoretică, în pieţe şi în situaţia socială. În aceste condiţii şi cursurile şi consultanţa se impun ca modalităţi de suplinire şi actualizare a pregătirii oferite de învăţământul public.

În numărul viitor al revistei vom aprofunda analiza referindu-ne îndeosebi la posibilităţile de consultanţă deschise de orizontul de interpretare procesual-organic.